Într-o călătorie fascinantă prin istorie, descoperim o legătură uimitoare între tradițiile noastre spirituale și rădăcinile culturale profunde. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, o descoperire făcută de eruditul român Bogdan Petriceicu Hașdeu ne-a deschis ochii asupra unor conexiuni neașteptate între limba română și dialectele celtice din Marea Britanie.
Într-o lucrare a unui cunoscut istoric și membru al Societății Regale, John Chamberlayne, Hașdeu a dat peste o versiune a cunoscutei rugăciuni „Tatăl nostru” redată în dialect celtic specific regiunii Wales. Acest text, parte din lucrarea „Oratio Dominica In Diversas Omnium Fere Gentium Linguas Versa Et Propriis Cujusque Linguae Characteribus Expressa” publicată în 1715 la Amsterdam, a stârnit un interes deosebit în rândul cercetătorilor.
Iată textul acelei rugăciuni: “Poerinthele nostru cela ce esti en cheri / Svintzas case numele Teu / Vie emperetzia Ta / Facoesa voe Ta en tzer ase si pre poement / Poene noastre tzafoetzioace doe noaoe astezi / Si lase noaoe datorii le noastre, cum si noi se loesoem datornicilor nostri. / Si nu dutze pre noi la ispitire / Tze ne mentueste pre noi de vilclianul. Amin”.
Surpriza a fost și mai mare când Samuil Kölescri, un istoric de origine maghiară, a observat asemănările izbitoare între acest dialect celtic și limba română. Într-o epistolă adresată medicului englez Woodward, Kölescri își exprima entuziasmul față de această descoperire, sugerând că, poate, românii de pe malurile Dunării și celții din Wales împărtășesc o moștenire lingvistică comună.
Această poveste ne invită să reflectăm asupra împletirii culturale și lingvistice care modelează identitățile noastre. Redescoperirea rugăciunii „Tatăl nostru” în dialectul celtic nu este doar o curiozitate istorică, ci și un memento al conexiunilor neașteptate care ne leagă, dincolo de timp și spațiu, într-o comunitate umană mai vastă.
