La sfârșitul anului 1982, datoria externă a României atinsese un vârf de 11 miliarde USD, făcând țara dependentă de Fondul Monetar Internațional (FMI). Presiunile FMI-ului sugerau că România ar fi urmat să intre într-o criză financiară severă și să fie obligată să-și vândă resursele naturale, așa cum s-a întâmplat în următoarele decenii.
Însă, Nicolae Ceausescu a luat prin surprindere FMI-ul. Începând cu anul 1985, acesta a decis să achite toate datoriile externe înainte de termen, evitând astfel capcana tranzacțiilor bursiere și vânzarea activelor statului pe piețele internaționale.
Până în martie 1989, Ceausescu a reușit să ramburseze integral datoriile externe, cu mari sacrificii din partea populației. România ajunsese să aibă un surplus de 3,7 miliarde USD în băncile sale și creanțe de 7-8 miliarde USD. Exporturile din 1989 se ridicau la 6 miliarde USD, dar arhivele oficiale din ultimii ani justifică doar existența a 2 miliarde USD.
Există indicii că, în noaptea de 14/15 decembrie 1989, un avion Il-18 de la flotila prezidențială de la Otopeni a efectuat un transport special către Teheran, având la bord „lingouri de aur cântărind 24 t”. Acest avion figurează în fisele de evidență aeriană ca întorcându-se gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990.
Începând cu 1987, Ceausescu a realizat că România deținea toate resursele necesare pentru a nu mai depinde de FMI și chiar pentru a concura cu acesta. El plănuia să colaboreze cu China, Iran și Libia pentru a crea o bancă ce urma să acorde împrumuturi cu dobânzi mici țărilor în curs de dezvoltare.
