De la sfârșitul lunii februarie, milioane de ucraineni au fost nevoiți să își lase în urmă casele și viețile pentru a scăpa de ororile războiului. Fugind din calea conflictului, multe dintre aceste suflete rătăcite au căutat refugiu și speranță în țări vecine, inclusiv România, aducând cu ele povești de neimaginat de durere și pierdere.
Printre aceste povești se află și cea a lui nea Florea, un bătrân de 72 de ani, cu rădăcini atât românești, cât și ucrainene, care și-a părăsit locuința în grabă, cu nimic mai mult decât o pereche de ghete pentru a-și salva viața. Ajuns în România, a fost observat de doi pompieri români, stând singur și abătut pe o bancă. Confruntându-se cu pierderea totală și întrebându-se „- Pentru ce să mai trăiesc?”, nea Florea și-a exprimat disperarea și tristețea într-o conversație sfâșietoare cu salvatorii săi.
„- Nu am nevoie de nimic, băieți, a răspuns acesta în limba română. – Știți limba noastră? – Este și limba mea. Sunt jumătate român. Tatăl meu a fost român și mama ucraineană. România este și casa mea. Florea e numele meu. – Nu vreți să ridicați puțin capul? Tot timpul ați privit în pământ. – Unde să mai privesc, copii? Unde? a spus acesta ridicând capul spre cei doi.
Simțind o datorie profundă față de acest suflet în suferință, pompierii nu au putut să-l lase în starea aceea. Au revenit cu o cârjă nouă și o pereche de ghete, simboluri ale speranței și umanității într-un moment de nevoie extremă. Gestul lor a adus lacrimi de recunoștință bătrânului, care a mărturisit cât de mult însemna acest ajutor pentru el.
„- V-am adus ceva să vă ajute, i-a spus Claudiu, arătându-i o cârjă. Acum chiar vrem să veniți cu noi. – Măi, copile, măi… – Dar am și eu o condiție. Vreau să mă lăsați să vă încalț cu ghetele acestea. Văd că aveți papuci în picioare, a spus Claudiu și s-a aplecat să-l încalțe. Când s-a ridicat în picioare, ochii lui nea Florea erau tot în lacrimi. – Nu vreau să mai plângeți. O să vedeți că o să fie bine! – Știi de ce plâng, copile? Papucii aceștia de i-ai scos mi-au salvat viața din Ucraina și până aici. Cu altceva nu am apucat să mă încalț. Iar voi acum, prin ce ați făcut pentru mine, mi-ați dat viața de aici încolo. Si pentru asta vă mulțumesc din toată inima mea. Uite, de asta plâng, de bucurie. – Nu trebuie. Chiar nu am făcut nimic. – Ba da… nici nu vă dați seama cât ați făcut!”
Această întâmplare este un memento puternic al forței umanității și compasiunii în cele mai întunecate timpuri. Prin acțiunile lor, cei doi pompieri au oferit nu doar suport material, ci și o rază de speranță, demonstrând că, indiferent de adversități, bunătatea umană prevalează.
