Povestea mea: „Urlam fără încetare și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă”
Numele meu este Birdea Margareta și locuiesc în Cluj. Povestea mea, pe care vreau să o fac publică, este incredibilă și pare ruptă dintr-un film.
M-am căsătorit acum 13 ani cu un bărbat din Palestina, fără să știu ce implicații va avea această relație. Eram tânără, fără experiență de viață și foarte naivă. Nu am avut perioade de fericire alături de el din cauza diferențelor culturale și a stilului de viață cu care era obișnuit. În cultura lui, femeia este văzută doar ca un obiect pentru menaj, gătit și nașterea cât mai multor copii.
Am avut momente în care mama mea îmi spunea să-mi duc crucea, iar această povară mă apăsa tot mai greu. Mă simțeam prinsă într-o capcană din care nu vedeam ieșire. Gândul divorțului era prezent, dar mă temeam de judecata celor din jur.
În primul an de facultate, m-am căsătorit. Eram izolată de colegi, iar soțul meu nu mă scotea nicăieri. Credeam naiv că, dacă voi face tot posibilul să rămân alături de el, lucrurile se vor schimba. După doi ani, la insistențele lui, am acceptat să avem un copil, sperând că acest lucru îl va schimba. În 2001, s-a născut fiica noastră, Sarah, o minune de copil, dar comportamentul soțului meu a rămas neschimbat.
În 2009, după multe discuții, am fost de acord să las fetița să plece în vacanță la bunicii din Palestina, alături de cumnatul meu și familia lui. La scurt timp, soțul meu a plecat și el acolo, promițând că se va întoarce împreună cu fiica noastră. Însă, după zece zile, mi-a spus că a decis să o lase acolo un an pentru a învăța limba. Am simțit că cerul s-a prăbușit peste mine. „Urlam încontinuu și îl imploram să îmi aducă îngerașul acasă”.
Viața mea era distrusă. Nu dormeam, nu mâncam, plângeam încontinuu. Am apelat la ambasadă, consulat, poliție, avocați, dar fără rezultate. Mi se spunea că nu există un acord între România și Palestina și că nu se poate interveni. După trei luni, soțul meu s-a întors singur, asigurându-mă că o va lăsa acolo doar un an. L-am urât din tot sufletul pentru ce mi-a făcut mie și fiicei noastre.
Am încercat să joc rolul soției iubitoare pentru a păstra o ultimă speranță, dar am continuat să cer ajutor pe toate căile posibile. Era cel mai greu an din viața mea. Într-un final, soțul meu a decis să o mai lase un an acolo, iar eu am hotărât să divorțez și să plec definitiv din viața lui. M-am mutat la niște prieteni și am intentat divorțul, obținând custodia provizorie a fetiței. Dar era doar o hârtie – copilul meu nu era lângă mine.
Disperată, am început să caut pe internet persoane care m-ar fi putut ajuta să o răpesc. Prietenii mei m-au convins să merg la mare pentru o săptămână să-mi refac forțele, iar acolo am aflat că o persoană influentă era în vacanță în apropiere. Am încercat să ajung la acea persoană, dar fără succes. Într-un ultim efort disperat, am încercat să intrăm la conacul acelei persoane înotând, dar am fost opriți și interogați de agenții de pază. Le-am povestit cu inima sfâșiată ce se întâmplase, iar unul dintre ei, impresionat, a promis că va încerca să mă ajute.
Cu ajutorul lui, am ajuns în legătură cu cineva de la SRI, care mi-a promis că mă va ajuta. Aventura mea continua… Mi-au luat datele într-un local întunecat, promițând că îmi vor aduce copilul acasă. Însă lunile treceau și nu se întâmpla nimic concret.
Într-o zi, prietena mea Iuliana mi-a sugerat să căutăm pe cineva pe internet care să ceară mai puțini bani. Ea mi-a oferit 30.000 de euro și am găsit pe cineva dispus să mă ajute cu această sumă. Am pus la punct detaliile și urma să mă întâlnesc cu acei oameni în Tel Aviv, Israel. Era o nebunie ce urma să fac, dar eram dispusă să risc orice pentru a-mi recupera fiica.
Am ajuns în Israel, tremurând de frică, dar hotărâtă să-mi iau copilul înapoi. Am ajuns în Palestina și ne-am cazat în Bethleem. La ora 7 dimineața eram în fața casei unde era ținut copilul meu. Am urmat fetița și cumnata mea, dar nu am reușit să o luăm în acea zi. Am repetat aceeași urmarire zi de zi, timp de cinci zile.
În ziua a șaptea, mi-am pierdut speranța, iar fostul meu soț aflase că sunt acolo. Eram ruinată și fără speranță. Am decis să mergem direct în casă să o luăm, chiar dacă asta însemna să ne asumăm riscuri majore. Însă când mi-au spus că planul lor era să intre în casă și să-i împuște, am refuzat, preferând să nu implic violență. Le-am dat banii și am plecat distrusă.
În drum spre aeroport, o femeie din personalul de securitate, româncă, a aflat povestea mea și a început să plângă cu mine. A reușit să le explice colegilor ei situația, iar șeful poliției de frontieră mi-a promis că dacă voi reuși să o iau pe Sarah, ei îmi vor facilita trecerea rapidă.
Am revenit acasă, dar nu am renunțat. După multe eforturi, am reușit să iau legătura cu un înalt demnitar român, care a intervenit în favoarea mea. Ambasadele din Palestina și Israel au promis că mă vor ajuta să-mi aduc copilul acasă dacă reușesc să o duc până în Israel.
Am plecat din nou în Palestina, de data aceasta cu ajutorul fostului meu soț, care îmi permitea să-mi văd fetița doar în prezența lui. Ajunsă acolo, m-am întâlnit cu Sarah și am stat câteva zile la socrii mei. În a patra noapte, am luat-o pe Sarah în brațe și i-am spus: „Suflețel, a venit momentul mult așteptat. Plecăm acasă”. Am ieșit din casă pe o ușă din spate și am fugit spre locul unde ne așteptau prietenii.
„Fugeam amândouă mâncând pământul! Fetita mă zorea spunându-mi ‘mami, tu nu știi, fugi mai tare!’”. Am ajuns în România și am simțit că am renăscut. Mi-am strâns îngerașul în brațe și am știut că, în sfârșit, suntem acasă.
