După o săptămână departe de casă, m-am întors și am găsit ceva ce nu mi-aș fi putut imagina. Era miezul nopții, casa era liniștită, dar când am intrat, am dat peste o scenă șocantă: Andrei și Paul, băieții mei de 6 și 8 ani, dormeau pe podeaua holului, înveliți doar cu câteva pături. Fețele lor erau murdare, iar părul le stătea în toate direcțiile. Mi-am stăpânit un țipăt de panică. Ce se întâmplase?
Am trecut pe lângă ei, evitând să-i trezesc, și am observat că livingul era un dezastru total. Cutii de pizza, doze de suc și înghețată topită erau împrăștiate peste tot. În mijlocul acestui haos, Mihai, soțul meu, lipsea. Unde era?
Când m-am îndreptat spre camera copiilor, am auzit zgomote ciudate. Inima mi-a sărit din piept, gândindu-mă la ce ar putea fi. Am deschis ușa încet și am rămas fără cuvinte. „Ce. Naiba—” mi-am mușcat limba.
Acolo era Mihai, așezat confortabil în camera copiilor, cu căștile pe urechi și un controler în mână. Era complet absorbit de un joc video. Camera fusese transformată într-un fel de paradis pentru gameri, cu un televizor uriaș, lumini LED și chiar un mini-frigider.
Am pășit furioasă și i-am smuls căștile de pe cap. „Mihai! Ce naiba se întâmplă?”
El a clipit la mine, confuz. „Oh, salut, draga mea. Ești acasă devreme.”
„Devreme? E miezul nopții! De ce dorm copiii noștri pe podea?”
A ridicat din umeri, încercând să ia controlerul înapoi. „Oh, e în regulă. Băieții erau fericiți să doarmă pe jos. Credeau că e o aventură.”
I-am smuls controlerul din mâini. „O aventură? Nu sunt în tabără, Mihai! Dorm pe podeaua murdară din hol!”
„Hai, nu mai fi așa de severă,” a spus el, încercând să pară calm. „I-am hrănit și alte lucruri.”
„I-ai hrănit? Te referi la cutiile de pizza și înghețata din living? Dar ce zici de băi? Sau, poate, paturile lor?”
„Sunt bine, Ana. Relaxează-te puțin.”
„Să mă relaxez? SĂ MĂ RELAXEZ? Copiii noștri dorm pe podea ca animalele, iar tu te joci în camera lor!”
Mihai a oftat, exasperat. „Doar încerc să am puțin timp pentru mine. E așa de rău?”
Am respirat adânc, încercând să mă controlez. „Știi ce? Nu facem asta acum. Du-i pe băieți în paturile lor. ACUM!”
S-a plâns, dar s-a ridicat și a început să-i ducă pe copii în paturi. În timp ce Mihai îl purta pe Andrei, m-am gândit la cum îl voi învăța o lecție. Dacă vrea să se comporte ca un copil, atunci așa îl voi trata.
A doua zi dimineață, mi-am pus planul în aplicare. Când Mihai era la duș, am deconectat toate consolele și am creat un panou colorat cu sarcini lipit pe frigider.
Când a coborât, i-am pregătit un mic dejun „special” – o clătită în formă de Mickey Mouse și o cafea într-un pahar cu capac.
„Ce-i asta?” a întrebat el, suspicios.
„E micul tău dejun, dragule! Mănâncă, avem o zi mare în față!”
După micul dejun, i-am arătat panoul cu sarcini. „Vezi? Câștigi stele aurii pentru fiecare sarcină terminată. Curățatul camerei, spălatul vaselor…”
Mihai a înnebunit. „Nu sunt copil, Ana!”
Dar eu am rămas fermă. În fiecare seară opream Wi-Fi-ul la 21:00, îi pregăteam gustări pe farfurii din plastic și îi citeam „Noapte bună, lună.” Într-o săptămână, Mihai s-a recunoscut învins și mi-a promis că va fi mai responsabil.
